Lacrimile omului lui Dumnezeu

Neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele, zi și noapte. Căci mi-aduc aminte de lacrimile tale și doresc să te văd, ca să mă umplu de bucurie

2 Timotei 1:3–4

Lacrimile omului lui Dumnezeu

Din punct de vedere cronologic, 2 Timotei este ultima epistolă a lui Pavel din Scriptură. În ea, apostolul îl îndeamnă pe „copilul lui preaiubit” să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el prin punerea mâinilor lui (1:2, 6). Ca și el, să folosim darurile, pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru slava Lui, și binecuvântarea altora.

În această scurtă scrisoare, Pavel menționează pe nume douăzeci și șapte de persoane, și folosește adesea pronumele „tu”. Înțelegem cât de intens personală este această scrisoare.

Fiecare dintre noi are responsabilitatea, pe de o parte, de a fi credincios lui Dumnezeu în viața noastră personală (2:3–13), iar, pe de altă parte, de a merge mai departe alături de sfinți, de cei care se separă de ceea ce Îl dezonorează pe Domnul în această „casă mare” a mărturiei creștine (2:14–26).

Devotamentul lui Timotei nu era pus la îndoială în niciunul dintre aceste aspecte. Lacrimile lui erau dovada acestui lucru, iar Pavel le prețuia și se ruga pentru el. Tânărul Timotei era un om al lui Dumnezeu (1 Timotei 6:11), dar el era descurajat de decăderea morală a veacului în care trăia. Iar Pavel nu minimizează acest lucru în niciun fel; de fapt, el spune că lucrurile se vor înrăutăți. Și într-adevăr, noi astăzi, recunoaștem în societatea care ne înconjoară descrierea înfiorătoare, făcută de apostol, a „zilelor din urmă” (3:1–9).

Deci, ce trebuia să facă Timotei? Și ce trebuie să facem noi, la rândul nostru? La fel ca și Timotei, suntem îndemnați să rămânem în lucrurile pe care le-am învățat și de care suntem deplin încredințați, știind de la cine le-am învățat (3:14).

Și în timp ce urmărim „neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2:22), noi plângem văzând în ce direcție s-au îndreptat lucrurile, astăzi în vremurile pe care le trăim—dar, în același timp, ne bazăm pe Dumnezeu și pe Cuvântul Său.

Aflat în închisoare, alături de Luca, la sfârșitul drumului lui (4:7, 11), Pavel se află la limita minimă a părtășiei. Dar el scrie: „Știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (1:12). Ochii lui sunt ațintiți asupra Domnului Hristos, în timp ce îl îndeamnă pe Timotei și pe noi.

după Simon Attwood