Frângerea pâinii

Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni

Faptele Apostolilor 2:42

Frângerea pâinii

Cina Domnului, așa cum o numește Pavel în 1 Corinteni 11, nu a fost niciodată menită să fie o ceremonie religioasă (deși această afirmație poate părea stranie pentru unii). Domnul Isus a folosit ocazia unei mese, pentru a împărtăși ceva foarte special cu cei ce sunt ai Lui, folosindu-Se de o activitate atât de obișnuită – cum este să mănânci pâine și să bei vin – și folosind-o pentru a-i apropia mai mult de Sine.

Simbolismul poate fi o provocare pentru noi, dar este important să privim dincolo de simbol către realitatea pe care o reprezintă. Suntem atât de înclinați să uităm, încât Domnul folosește ceva obișnuit, din viața de zi cu zi, pentru a ne aminti ceea ce altfel am putea neglija.

Primii creștini făceau acest lucru, cel puțin, în prima zi a săptămânii, deoarece era ziua în care Domnul a înviat din morți (Faptele Apostolilor 20:7). În ceea ce privește frecvența, instrucțiunile din 1 Corinteni 11 spun „ori de câte ori” și „până va veni El” (1 Corinteni 11:26); iar în ceea ce privește modul în care trebuie făcut, epistola scrie: „adunați… în același loc” (v. 20), ca unii care sunt uniți cu El, al Cărui trup a fost dat pentru noi, și al Cărui sânge a fost vărsat, pentru iertarea păcatelor noastre.

De ce facem lucrul acesta? Acest „de ce” este vital dacă vrem să evităm ca această Cină să devină un obicei sau un ritual: El ne-a cerut să ne amintim de El. Nu putem separa lucrarea care a fost împlinită, de Acela care a desăvârșit-o — lucrarea Domnul Isus, și Persoana Lui, se contopesc în această comemorare.

Pâinea ne amintește că El a fost Mielul lui Dumnezeu, fără păcat și fără pată, care a fost întotdeauna plăcerea lui Dumnezeu, și totuși a purtat păcatele noastre în propriul Său trup pe cruce.

Paharul vorbește despre sângele Lui ispășitor, care ne-a spălat păcatele, și a satisfăcut judecata și execuția ei, din partea lui Dumnezeu.

Lucrarea a fost făcută „o dată pentru totdeauna” (Romani 6:10; Evrei 10:10), iar la începutul fiecărei săptămâni, în ziua în care El a triumfat asupra mormântului, este privilegiul nostru să răspundem cererii Lui, și să vestim moartea Lui, amintindu-ne de El în acest fel.

Eric Clermont