Răpirea

Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul

Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților

1 Tesaloniceni 4:16–17; Apocalipsa 1:18

Răpirea

Citim în aceste versete, cum Acela care are „cheile morții și ale Locuinței morților” Își arată în mod simplu și categoric puterea pe care o are asupra amândurora. Acum mântuirea devine totală și completă. Moartea este anulată. Locuința morților renunță la stăpânire. Pentru poporul ceresc, răscumpărarea este desăvârșită, luând efect acum asupra trupului, așa cum a făcut-o înainte asupra sufletului.

Modul în care se întâmplă acest lucru este remarcabil. „Domnul Însuși va coborî.” De ce așa? Nu putea să încredințeze această sarcină altora? Nu putea să rostească cuvântul de chemare de pe tronul Lui de sus, fără să părăsească Cerul?

Desigur că ar putea, dar ce impresionată este această revelație pentru bietele și greoaiele noastre inimi! Fiindcă aici vedem cum, atunci când timpul răbdării Lui s-a sfârșit, Domnul nu mai face altceva decât să vină să îi caute pe aceia care Îi aparțin.

El are nevoie să vină în mod personal pe poarta cerului, așa cum noi ne grăbim să ieșim în întâmpinarea unui prieten drag, apropiat și mult timp absent, uitând de orice formalitate și lentoare. Ceea ce trebuie să-i întâmpine mai întâi, este vocea Lui; al Lui trebuie să fie strigătul, care întrerupe somnul mormântului, și îi scoate din el pe cei încătușați lui.

Totul se împlinește într-o clipă; întârzierea a luat sfârșit. Așteptarea Domnul s-a încheiat, și aceasta este introducerea potrivită a timpul când El ajunge să fie satisfăcut, văzând rodul muncii sufletului Lui (Isaia 53:11). „Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

după F. W. Grant